Link Florin Serban

Iata linkul unui articol semnat de Florin Serban, regizorul filmului Eu cind vreau sa fluier, fluier:

http://www.gandul.info/pagini/scarba-5914991

Si comentariul meu:

Sistemul şi actorii săi

Am aflat şi eu zilele trecute ştirea „senzaţională”, că unul dintre actorii premiatului la Berlin film al lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier, a fost arestat din nou pentru furt dintr-o locuinţă. Am citit şi reacţia plină de amărăciune a regizorului, sugestiv intitulată Scârbă.

Întrebarea care îmi vine mereu în minte, mai acută în astfel de momente, este: cum poţi să ajungi la rădăcina răului, la sursa tuturor problemelor de acest gen, dar şi a multor altora, care este sistemul în care trăim? Şi, dacă ajungi, ce poţi face?
Pentru că realitatea este cam în felul următor: trăim într-o ţară dăruită de natură cu nenumărate frumuseţi şi bogăţii, dar cu un sistem – adică întregul cadru politico-socio-economic – excecrabil. Trăim într-o ţară în care anormalul a devenit normal, unde lipsa oricăror repere morale şi culturale a dus la o degrigoladă umană fără precedent, în care primii care încalcă legea sunt cei chiar reprezentanţii ei şi cei care ar trebui să o aplice sau să o apere, unde o mînă de oameni se îmbogăţeşte fraudulos din ce în ce mai mult, în timp ce majoritatea populaţiei sărăceşte dramatic şi unde politruci de tot felul (mulţi dintre ei făcînd de altfel partea şi din specia dinainte) apar prin tot felul de mass-medii, declarînd într-o formă mai mult sau mai puţin nuanţată că pot face tot ce vor pentru că – să ne intre bine în cap – ţara aceasta este moşia lor, iar noi ceilalţi, iobagii.
Şi atunci, revin, cine este de vină că se fură? Analfabetul flămînd şi disperat sau statul care l-a făcut aşa?
Am citit tot felul de comentarii ale acelei întîmplări, şi întrebări gen: „dar dacă ţi-ar fi spart ţie casa, l-ai mai fi iertat?”, de parcă „tratarea” – între ghilimele pentru că este o încercare, nu o vindecare – prin încarcerare a efectelor ar putea duce vreodată la anihilarea cauzelor! Cauza, repet, este sistemul corupt în însăşi esenţa lui. Sistemul însuşi este aşa, deci să ne mai mirăm de oamenii care îl reprezintă. Acesta trebuie schimbat, dacă vrem ca ţara asta să fie un loc prielnic vieţii.
Nu înţeleg de ce nimeni nu se întreabă: dar ce este de făcut ca să nu mai existe hoţie, să dispară înşelăciunile, crimele, ca să nu mai existe nici disperare, nici nevroze. Toţi se leagă de un individ pentru că poate fi subiect de ştire şi fac analogii de prost-gust, ca să folosesc un termen blînd. Dar nu am auzit un buletin de ştiri care să pună adevărata problemă şi care să titreze: Astăzi este ziua perfectă pentru a începe schimbarea. Astăzi fiecare poate să fie mai bun, să fie puţin mai bun decît ieri, şi să continue aşa în fiecare zi. De astăzi începînd, fiecare să facă o faptă bună, una pe zi e de ajuns, dar dezinteresat. Şi, mai ales, de acum înainte, fiecare este dator să-şi pună întrebări, pentru că de astăzi începem să gîndim.
Pentru că azi este ziua cînd vom începe transformarea sistemului!

*

Cine este, aşadar, vinovat de furt? Fiecare dintre noi, care stăm de douăzeci de ani, impasibili, şi înghiţim toate rahaturile pe care guvernanţii, o minoritate adică, ni le-au servit, fără să protestăm, fără să refuzăm, fără ca măcar să punem sub semnul îndoielii hotărîrile lor, dînd doar din umeri a neputinţă, aşa cum am fost învăţaţi încă de pe timpul lui Ceauşescu. Dar asta nu înseamnă decît că noi toţi am ajutat la consolidarea unui sistem pervers şi corupt. La limită, că sistemul sîntem şi noi! Că facem parte din edificiul lui, ca pietrele de la baza unei piramide care suportă toată greutatea spre folosul celor din vîrf.
Eu unul nu vreau să mai fiu un pietroi. Mă doare prea tare spatele şi, mai ales, sufletul. Aşa că de astăzi eu m-am pus pe treabă. Iar treaba mea este scrisul, cel puţin deocamdată. Întrebarea următoare este: ce vei face tu?

Advertisements

Dacă vreau să scriu despre Florin Șerban, scriu

(eseu apărut într-o variantă ușor diferită de aceasta, în Observator Cultural, nr. 514/25.02.2010)

Pe Florin Șerban l-am cunoscut în 1993, cînd am devenit amîndoi studenți. Ca orice valoare autohtonă, Florin a fost cvasi-necunoscut, pînă de curînd, cînd l-au descoperit străinii. Ca mulți alți tineri creatori, el a fost ignorat pînă acum, cînd o să ne lăudăm cu el, deja o facem, pentru că a luat un premiu foarte important, Ursul de Argint la Berlin. (Între noi fie vorba, criticii îl poziționau pe primul loc, merita Ursul de Aur, dar n-a fost să fie de data asta).
Din 1993, timp de patru ani, am fost colegi la Facultatea de Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Am fost și colegi de cameră. Doar prietenii și apropiații lui știu că Florin Șerban, înainte de Facultatea de Regie de la București, are la bază această facultate de filosofie, o bază solidă pentru viitoarea carieră de regizor, care iată s-a dovedit a fi nu doar o pasiune, ci o vocație.
În camera de cămin eram cinci amici, patru dintre noi la filosofie. Pe lîngă Florin, doi dintre noi eram interesați și ne manifestam atunci și în domeniul artistic, Gilbert Danco și cu mine, fiind și scriitori de literatură. Amîndoi am publicat articole, proze, eseuri, volume. Ca orice valori autohtone, aproape nimeni nu a auzit de noi, deși am fost bine primiți de critici. Amîndoi am cîștigat în studenție premii la concursuri naționale. Din păcate, doar naționale.
Florin Șerban a avut noroc, după atîta luptă, perseverență și răbdare (a mai cîștigat premii, a fost finalist la TIFF, dar toate acestea, fiindcă au fost naționale, n-au contat). Acum, în sfîrșit el a cîștigat un premiu important internațional, și eu nu pot decît să mă bucur, cu toate că ar trebui să fiu și invidios. Dar nu sînt: pentru că sper ca el să fie vîrful de lance care să deschidă și generației noastre drumul spre recunoașterea meritată. Dacă unul a reușit, poate și ceilalți o vor face. Cum suna o reclamă americană: one is enough, the others will follow. Poate o să ajungem și noi, ceilalți creatori din generația lui Florin Șerban, să fim apreciați, suținuți, recunoscuți.
Pentru că, deși am început să scriu despre Florin, dacă vreau să vorbesc și despre alții, vorbesc. Am învățat din titlul filmului lui Florin, Eu cînd vreau să fluier, fluier, că trebuie să o fac, că nu pot să tac! Fluieratul este o necesitate, o pornire interioară de neoprit, ca și actul creației. Atît doar că în literatură este mai greu să devii cunoscut și apreciat: cartea trebuie mai întîi tradusă și abia apoi publicată în străinătate, pentru a putea fi premiată, ca să fie în sfîrșit recunoscută în țară. Ceea ce este, dacă nu aproape imposibil, extrem de greu pentru un individ, dar ar fi atît de ușor pentru o țară. Nu este oare asta o prostie fără seamăn, să trebuiască să te învîrți într-un cerc atît de complex, ca să ajungi în locul de unde ai plecat? Nu este culmea stupizeniei naționale să fie nevoie să ne descopere alții valorile pentru a le recunoaște apoi și în țară? A sosit vremea să rupem cu tradiția asta românească blestemată! Pentru că uneori s-ar putea să fie prea tîrziu. Vă spun eu un adevăr: cu Florin Șerban am avut noroc că nu i-a plăcut în State, unde a avut o bursă la Columbia University. Dacă rămînea acolo…
Sînt în țară atîtea valori care se luptă cu mori de vînt și rămîn nebăgate în seamă! Am avut printre colegi și amici creatori foarte valoroși. Însă mulți dintre ei au trebuit să-și caute joburi inapropiate, pentru a putea supraviețui. Și eu am făcut-o, deși cînd am debutat în 2001 cu Anarhic, (Paralela 45), am avut o recenzie foarte pozitivă și extrem de bine scrisă, de Camelia Crăciun, în Observator Cultural, am fost bine primit de Monica Gheț, într-o revistă din Cluj, care acum nu mai apare. Iar la lansare, scriitorul Dan Damaschin, a vorbit despre debutul meu „fulminant care poate fi comparat numai cu al lui Cioran”. Speranțele mele, ca și ale multor colegi de generație s-au spulberat în hățișurile sistemului prost alcătuit din România și ale socialului răvășit din țară, în care valorile sînt de-a-ndoaselea.
Dar astăzi, cu Florin Șerban și cu Ursul său în mînă, speranțele au renăscut. De acum înainte, oamenii o să știe că există și alte voci, alte generații, care au ceva de spus în cultura română, creatori care o să ridice cultura română la locul meritat în cea universală. Dar haideți să nu o mai facem invers: să-i ascultăm prima oară aici, să-i recunoaștem, să le dăm ce merită (nu mult: doar un cadru propice creației) și să-i promovăm noi în lume. Să nu mai așteptăm ca lumea să ni-i descopere și să ni-i promoveze în țară. Pentru că s-ar putea ca unii să nu fie atît de norocoși ca Florin Șerban. Și este păcat, fiindcă nu doar ei vor fi cei care vor pierde, ci noi toți.