Dacă vreau să scriu despre Florin Șerban, scriu

(eseu apărut într-o variantă ușor diferită de aceasta, în Observator Cultural, nr. 514/25.02.2010)

Pe Florin Șerban l-am cunoscut în 1993, cînd am devenit amîndoi studenți. Ca orice valoare autohtonă, Florin a fost cvasi-necunoscut, pînă de curînd, cînd l-au descoperit străinii. Ca mulți alți tineri creatori, el a fost ignorat pînă acum, cînd o să ne lăudăm cu el, deja o facem, pentru că a luat un premiu foarte important, Ursul de Argint la Berlin. (Între noi fie vorba, criticii îl poziționau pe primul loc, merita Ursul de Aur, dar n-a fost să fie de data asta).
Din 1993, timp de patru ani, am fost colegi la Facultatea de Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Am fost și colegi de cameră. Doar prietenii și apropiații lui știu că Florin Șerban, înainte de Facultatea de Regie de la București, are la bază această facultate de filosofie, o bază solidă pentru viitoarea carieră de regizor, care iată s-a dovedit a fi nu doar o pasiune, ci o vocație.
În camera de cămin eram cinci amici, patru dintre noi la filosofie. Pe lîngă Florin, doi dintre noi eram interesați și ne manifestam atunci și în domeniul artistic, Gilbert Danco și cu mine, fiind și scriitori de literatură. Amîndoi am publicat articole, proze, eseuri, volume. Ca orice valori autohtone, aproape nimeni nu a auzit de noi, deși am fost bine primiți de critici. Amîndoi am cîștigat în studenție premii la concursuri naționale. Din păcate, doar naționale.
Florin Șerban a avut noroc, după atîta luptă, perseverență și răbdare (a mai cîștigat premii, a fost finalist la TIFF, dar toate acestea, fiindcă au fost naționale, n-au contat). Acum, în sfîrșit el a cîștigat un premiu important internațional, și eu nu pot decît să mă bucur, cu toate că ar trebui să fiu și invidios. Dar nu sînt: pentru că sper ca el să fie vîrful de lance care să deschidă și generației noastre drumul spre recunoașterea meritată. Dacă unul a reușit, poate și ceilalți o vor face. Cum suna o reclamă americană: one is enough, the others will follow. Poate o să ajungem și noi, ceilalți creatori din generația lui Florin Șerban, să fim apreciați, suținuți, recunoscuți.
Pentru că, deși am început să scriu despre Florin, dacă vreau să vorbesc și despre alții, vorbesc. Am învățat din titlul filmului lui Florin, Eu cînd vreau să fluier, fluier, că trebuie să o fac, că nu pot să tac! Fluieratul este o necesitate, o pornire interioară de neoprit, ca și actul creației. Atît doar că în literatură este mai greu să devii cunoscut și apreciat: cartea trebuie mai întîi tradusă și abia apoi publicată în străinătate, pentru a putea fi premiată, ca să fie în sfîrșit recunoscută în țară. Ceea ce este, dacă nu aproape imposibil, extrem de greu pentru un individ, dar ar fi atît de ușor pentru o țară. Nu este oare asta o prostie fără seamăn, să trebuiască să te învîrți într-un cerc atît de complex, ca să ajungi în locul de unde ai plecat? Nu este culmea stupizeniei naționale să fie nevoie să ne descopere alții valorile pentru a le recunoaște apoi și în țară? A sosit vremea să rupem cu tradiția asta românească blestemată! Pentru că uneori s-ar putea să fie prea tîrziu. Vă spun eu un adevăr: cu Florin Șerban am avut noroc că nu i-a plăcut în State, unde a avut o bursă la Columbia University. Dacă rămînea acolo…
Sînt în țară atîtea valori care se luptă cu mori de vînt și rămîn nebăgate în seamă! Am avut printre colegi și amici creatori foarte valoroși. Însă mulți dintre ei au trebuit să-și caute joburi inapropiate, pentru a putea supraviețui. Și eu am făcut-o, deși cînd am debutat în 2001 cu Anarhic, (Paralela 45), am avut o recenzie foarte pozitivă și extrem de bine scrisă, de Camelia Crăciun, în Observator Cultural, am fost bine primit de Monica Gheț, într-o revistă din Cluj, care acum nu mai apare. Iar la lansare, scriitorul Dan Damaschin, a vorbit despre debutul meu „fulminant care poate fi comparat numai cu al lui Cioran”. Speranțele mele, ca și ale multor colegi de generație s-au spulberat în hățișurile sistemului prost alcătuit din România și ale socialului răvășit din țară, în care valorile sînt de-a-ndoaselea.
Dar astăzi, cu Florin Șerban și cu Ursul său în mînă, speranțele au renăscut. De acum înainte, oamenii o să știe că există și alte voci, alte generații, care au ceva de spus în cultura română, creatori care o să ridice cultura română la locul meritat în cea universală. Dar haideți să nu o mai facem invers: să-i ascultăm prima oară aici, să-i recunoaștem, să le dăm ce merită (nu mult: doar un cadru propice creației) și să-i promovăm noi în lume. Să nu mai așteptăm ca lumea să ni-i descopere și să ni-i promoveze în țară. Pentru că s-ar putea ca unii să nu fie atît de norocoși ca Florin Șerban. Și este păcat, fiindcă nu doar ei vor fi cei care vor pierde, ci noi toți.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s