Fiddler on the Roof

Fiddler on the Roof
(1971)

 Regia: Norman Jewison
 Scenariul: Joseph Stein, după cartea Sholom Aleichem
 Premii: http://www.imdb.com/title/tt0067093/awards

Dacă aş ştii să scriu în note, aş cînta tema muzicală a filmului Fiddler on the Roof. Dar pentru că muzica mea e cuvîntul, voi încerca să scriu ce am simţit vizionînd acest film. Pentru că la urma urmei cînd vezi un film, la fel ca în orice privitor la artă, totul se reduce la ce simţi tu, ce crezi tu, ce gîndeşti tu atunci.
Atunci şi acum. Atunci, fiindcă prima dată am văzut filmul cînd vizitam America. Era în 2000. Sincer să fiu, eram tentat să rămîn acolo. Chiar dacă eram străin într-o ţară străină, m-am simţit ca acasă. Altfel arăta SUA atunci. Filmul, însă, a rămas neschimbat.
Este vorba despre popoare şi despre convieţuire. Este vorba despre speranţa pe care am avut-o la începutul filmului că viaţa poate fi trăită împreună în pace. “Live together in peace” sună un vers pe care îl cîntă evreii din Anatevka împreună cu ruşii. Scena este memorabilă: în cîrciuma în care sărbătoreau evreii, dansînd şi cîntînd, intervin ruşii cu cîntul şi dansul lor. Apoi, întind o mînă evreilor şi dansează şi cîntă împreună. Şi beau, în principal pentru viaţă. To life!
Este vorba despre tradiţie. Fără de care viaţa lor, a evreilor în particular, dar putem extrapola şi spune că a tuturor în general, ar fi într-un echilibru atît de instabil cum ar fi acela al unui scripcar ce cîntă pe un acoperiş.
Şi este vorba despre lumea în schimbare. Schimbare care aduce cu ea, picătură cu picătură, disoluţia tradiţiei, veche de sute de ani. Schimbare care trebuie de fapt să se manifeste mai întîi în planul gîndirii. Tevye încearcă pe cît posbil să se adapteze noii lumi în schimbare: renunţă mai întîi la “tîrgul” de măritiş făcut pentru fata cea mare, aşa cum cere tradiţia, pentru a o lăsa să se căsătorească cu croitorul din sat, pe care aceasta îl iubea; o lasă apoi şi pe următoarea să-şi urmeze drumul ales, în a-l urma pe tînărul revoluţionar ajuns la ei în sat tocmai din Kiev, chiar dacă aceştia nici măcar nu-i mai cer permisiunea, ci doar binecuvîntarea. Dar nu mai poate accepta ca şi cea de a treia fată să se mărite de capul ei, pentru că dorea să o facă cu un rus. Viaţa împreună nu mai poate continua: este vorba de două lumi diferite.
Două lumi care ajung pînă la urmă să se ciocnească. Fireşte, evreii nu aveau cum cîştiga, fiindcă atunci, ca şi de atîtea ori în istorie, erau la cheremul mai-marilor vremii. Finalul năruie orice speranţă avută la început că pacea va fi posibilă: evreii vor fi alungaţi din satul lor. Deşi nu aveau prea multe acolo, acestea însemnau totul. Melodia de rămas bun, cu ritm de marş funebru, este atît de tristă şi contrastează cu toate temele vesele de pe parcursul filmului.
Fiecare porneşte pe un alt drum, unii rămîn în Rusia, alţii pleacă peste hotare. Tevye împreună cu ce i-a mai rămas din familie va porni spre America, unde avea un frate. Tema din final este din nou veselă, pentru că exista speranţă. America… (cînd spunem cuvîntul, să clătinăm uşor din cap). Ce mai putem crede despre ea, ce mai putem spune despre ea, după cîte s-au petrecut? Şi nu de la plecarea lui Tevye într-acolo, ci doar de la plecarea mea de acolo. Alte războaie, alte crize. Schimbări care ne afectează şi pe noi, care modifică întreaga faţă a lumii. O fi drumul către New World Order, proferată de Bush Jr.? Orice ar fi ea însemnînd? Dacă este aşa, vă spun eu ce înseamnă: că nu e de bine. Pentru că nimic nu e mai departe de aceasta decît living life in peace! Şi fără pace, cum va mai putea exista fericire?

(publicat in Revista Tribuna, nr. 157: http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/tribuna157.pdf)

Advertisements

Network

Network
(1976)

· regia Sidney Lumet
· scenariul Paddy Chayefsky
· cîştigător, printre multe alte premii şi nominalizări , a patru Oscar-uri şi a patru premii Globul de Aur

Recunosc că nu sînt un adept al filmelor vechi, chiar dacă mai vizionez uneori un film clasic, mai mult sau mai puţin celebru. Însă filmul acesta mi-a atras atenţia de la primele secvenţe văzute, “citate” într-un alt film, primul dintre două documentare care merită la rîndul lor văzute şi despre care poate vom avea ocazia să vorbim altădată: Zeitgeist. The movie şi Zeitgeist. Addendum. După ce l-am văzut în totalitate, am fost mulţumit de decizia luată. Network este un film care merită văzut; ba chiar mai mult.
Povestea care stă la baza filmului este una simplă în sine: este povestea televiziunii. Complex este însă felul în care aceasta ne conduce viaţa, fie că sîntem în faţa sau în spatele ecranului. Povestea este spusă prin intermediul mai multor altor poveşti, unele care se delimitează mai clar decît altele.
Prima: un prezentator de ştiri, Howard Beale (interpretat de Peter Finch în penultimul său rol), de-acum bătrîn şi, după ce îi moare soţia, devenit şi alcoolic, cu un rating în cădere liberă, este dat afară de televiziunea UBS aflată în criză financiară. Ce declanşează acest fapt este prezentat într-un mod absolut genial. Prezentatorul îşi anunţă intenţia de a se sinucide în direct în ultima seară în care va mai prezenta ştirile, anunţ pe care colegii din studio nici măcar nu-l aud, ocupaţi fiind cu orice altceva. Sinuciderea aceasta, spune Howard, cu siguranţă o să obţină un rating mare!
A doua este încîlcita poveste de dragoste dintre o tînără şefă de departament mai mult decît ambiţioasă, care va ajunge vicepreşedintele reţelei, prin ale cărei vene nu curge sînge, ci televiziune, Diana Christensen, interpretată de Faye Dunaway, şi Max Schumacher (William Holden), şi el la vîrsta senectuţii, şef al departamentului de ştiri proaspăt transformată dintr-o divizie independentă într-un “departament al Reţelei”. Max va fi el însuşi concediat fiindcă îl va lăsa pe Howard Beale să-şi exprime punctul de vedere, în locul a ceea ce se dorea să fie o ieşire din scenă politicoasă, în care acesta să-şi exprime regretul faţă de anuţul făcut şi cuvintele folosite.
Ei bine, punctul acesta de vedere al lui Howard este cheia şi totodată face deliciul întregului film. Sînt idei pe care nu le-am mai întîlnit de mult atît de clar şi răspicat spuse. Howard se ia de cîteva paradigme ale vieţii noastre şi răstoarnă astfel un întreg sistem clădit pe acestea, cum ar fi omul ca fiinţă nobilă şi liberă sau însăşi ideea de Dumnezeu. Cuvîntul original folosit de el este cel mai potrivit: bullshit. Minciuni. Porcării. Cuvînt care va atrage ca un magnet creşterea ratingului. Or, ratingul este tot ceea ce preocupă o televiziune.
Aşadar, în loc să mai fie dat afară, lui Howard Beale i se oferă un show în care să fie “profetul” nebun pe care şi-l doresc telespectatorii. Pentru că ei nu o pot face, au nevoie de cineva care să le exprime ura şi să o strige în locul lor. Şi o va face el: ştie că este criză, că lumea îşi pierde slujbele, că băncile falimentează, că mîncarea nu este bună de mîncat şi că aerul este irespirabil, ştie că lucrurile stau prost, dar nu ştie ce este de făcut în legătură cu toate acestea. El, Howard Beale ştie doar atît: că telespectatorii trebuie se se înfurie, să realizeze că sînt oameni şi că viaţa lor are valoare. Să înceteze să se uite la el şi să stingă televizorul, să înceapă să gîndească pentru că atunci nu vor mai putea fi manipulaţi.
O altă poveste este cea a corporaţiilor, corporatocraţia cum o numeşte John Perkins . A corporaţiei care conduce acum UBS, şi prin ea a tuturor celorlalte care conduc lumea. Cu corporatocraţia nu te poţi pune, pentru că este imposibil să-i cunoşti sursa. Atîta timp cît gîndeşti în termeni de popoare şi naţiuni, eşti pe o cale greşită. Există doar companii, nu ţări. Există doar afaceri. Doar bani. Atîta timp cît vor exista bani, nu va exista democraţie, nici libertate. Cînd s-a luat la trîntă cu o corporaţie, Howard Beale a fost învins. Şi nu prin forţă, ci prin argumente. Ceea ce-l va face să predice viitorul sumbru al omului, în folosul corporatocraţiei, iar asta nu-i va aduce decît un rating din ce în ce mai mic. Iar asta îl va ucide, pentru că Network-ul nu putea accepta un rating atît de mic, iar corporaţia nu voia să-l concedieze pentru că avea nevoie de el. Şi cînd spun “îl va ucide” nu vorbesc în metafore, ci la propriu. Omul, individul nu contează deloc, ci este oricînd înlocuibil.
Deci, care televiziune va avea curajul să dea acest film pe post? Ce vom învăţa noi de aici şi, mai ales, ce vom face? Probabil nimic, pentru că ce am putea face? Dar poate vom începe să gîndim. Şi aceasta va fi destul.