Spre fericirea tuturor, Bunica își revenise complet.
Firește, Ioana nici nu se gândea să o lase să se întoarcă acasă, singură, așa că Bunica încă stătea la ei: prilej de bucurie pentru Arthur și sora lui. Mai ales acum că se apropia vacanța de iarnă, ceea ce însemna mai mult timp petrecut împreună, mai multe povești, mai multă distracție.
– Draga mea, îi spuse Bunica Ioanei într-o bună zi, dacă tot sunt aici, aș vrea să te rog ceva…
– Da, sigur. Ce e?
– Vreau să merg în Piața Obor, nu am văzut-o niciodată.
– Serios? N-am știut asta, nu mai țineam minte…
– Da, deși am fost de atâtea ori în vizită.
– Păi, poate că nu era ceva chiar așa de important de văzut… Îmi pare rău.
– Hei, nu trebuie, chiar nu era un punct de atracție turistică. Dar, atât că am eu niște amintiri și trebuie să văd cu ochii mei.
– Amintiri? Păi ziceai că nu ai fost niciodată…
– Corect, sunt amintiri de când eram copilă și ascultam poveștile bunicului meu.
– Aaa, înțeleg. Bine, nicio problemă, facem o vizită în Obor. Ce zici de week-end-ul ăsta?
– Sună foarte bine. Dar vreau să mergem pe Calea Moșilor.
– Normal, oricum pe acolo mergem de fiecare dată.
Pentru Arthur și Mara fiecare ieșire cu Bunica era o sărbătoare. Întotdeauna avea ceva de spus, despre istoria locului vizitat, sau despre vreun personaj de epocă, sau măcar o poveste care poate nu avea nicio legătură, dar pe care și-o amintea fix atunci. Erau toți cinci în mașină, Bunica la loc de cinste între Mara și Arthur, când au cotit pe Calea Moșilor.
– Uite, mamă, spuse Ioana, Calea Moșilor.
Bunica privea gânditoare și tăcută pe geam.
– Cine știe, întrebă ea brusc, ce înseamnă Moși?
– Eu, răspunse Arthur repede: moș e cineva bătrân.
– Da, întări și Mara, foarte bătrân.
Bunica râse.
– Așa este. Dar, Moși-Strămoși?
Copiii o priviră mirați.
– Strămoșii, începu Arthur, sunt oamenii care au trăit de mult pe acest pământ.
– Da, ca dacii și romanii, sări Mara.
– Bravo, spuse Bunica. Aveți dreptate, strămoșii sunt întemeietorii neamului. Mai mult, în folclorul românesc se merge chiar mai departe, până la întemeietorii arhaici (adică cei mai vechi). Nu e de mirare că în colindele tradiționale, că tot vine Crăciunul, Adam este numit Moș Adam.
– Adam, din Adam și Eva? întrebă Mara.
– Da, da, aprobă Bunica. Eva, dacă tot ai amintit de ea, era în poveștile noastre, Moașa Iova. Iar Eva a fost chiar moașa Fecioarei Maria, care l-a născut pe Iisus… Unde?
– În iesle.
– Și ieslea ce e? Unde e?
– În staulul vitelor.
– Exact. Acum, fiți atenți, le șopti Bunica: în poveștile noastre, grajdul în care s-a născut Iisus era chiar al lui Crăciun.
– Uau, se miră Arthur.
– Adică Iisus s-a născut în România? se miră și mai tare Mara.
Bunica râse din nou, cu drag.
– Ei, nu, pentru că e folclor, sunt povești tradiționale; dar oamenii locului, țăranii noștri, au simțit nevoia să-i aducă aproape, să unească credințele lor de dinainte, păgâne cum se spune, cu cele creștine. Creștinism cosmic, cum îl numește Eliade… O să învățați voi despre asta când veți fi mai mari.
– Stai puțin, nu o lăsă Arthur să încheie. Moș Crăciun a existat în realitate?
– Ei bine, acum ai pus o întrebare potrivită. Pentru că este Moș! Și uite-așa revenim la Moșii noștri acum. De aceea mergem în Piața Obor.
– Am ajuns, se auzi vocea lui Mircea.
Arthur privi în jur, uimit. Unde se afla? Totul era schimbat.
– Bunica? Mama? strigă el. Unde sunteți?
Nu apucă să mai strige altceva, pentru că un val de oameni îl luă aproape pe sus. Zadarnic încerca Arthur să se elibereze de strânsoare, să se întoarcă la ai lui, nu se putea opune gloatei care-l purta ca pe o pană. Când mulțimea se desfăcu pornind în mai multe direcții, Arthur poposi în fața unui fel de carusel – un ringhișpil cum îi ziceau sătenii din satul Bunicii. Dar, acesta era făcut complet din lemn și era mult mai mic. Perechi nostime se dădeau în el: domni cu pălărie și costum cu cravată, doamne elegante cu rochii albe, în timp ce copiii se hlizeau la ei de pe margine. Alți copii, mai bine îmbrăcați, se dădeau în călușei.
– Vino, îi spuse un băiat, cam de-o vârstă și înălțime cu Arthur. Începe îndat’.
– Ce începe? se miră Arthur.
Băiatul îl trase de braț, așa că Arthur îl urmă. Îl întâmpinară clovni, oameni mascați, unii pe picioroange, alții călare pe o roată, pitici veseli sau uriași serioși, plus o altă mare de oameni care îl însoțea pe Arthur spre un cort mare. Pe un afiș Arthur reuși să vadă: Circul… O muzică veselă se făcea auzită, miros de zahăr ars, râsete de pretutindeni.
Arthur nu mai putea intra: cortul era înțesat de oameni. Undeva în dreapta era o mare forfotă, așa că se îndreptă într-acolo. Tarabe pline cu mărfuri de tot felul, de la oale și cratițe până la cozonaci aburind, totul era de o abundență și o înghesuială de nedescris. De partea cealaltă, o ceată de bărboși cântau gălăgios la fluiere și băteau ritmat în tobe, în timp ce un altul ținea în mână un lanț gros de fier care se termina într-o zgardă la gâtul unui urs. Arthur se minună: era un urs adevărat, nu un om mascat. Ursul se ridica în două picioare și executa un fel de dans. În aplauzele spectatorilor, firește. Care puneau în pălăria din față, cu generozitate, bancnote pe care Arthur nu le recunoștea. Ar fi vrut să se apropie să le vadă mai bine, dar privirea încruntată a bărbatului nu-i dădea voie.
Așa că porni mai departe prin bâlci. Tot mergând gură-cască și admirând reprezentațiile de carnaval, lui Arthur i se făcu foame. Niște gogoși îi făceau cu ochiul. Arthur se apropie de tarabă.
– Bună ziua, cât costă o gogoașă? întrebă el politicos.
– O sută de mii.
Dacă ai sta în fața lui, ai vedea cum privirea lui Arthur devine holbare. Nu-și putea reveni din surpriză.
– O sută de mii? reuși să îngâne într-un târziu. Cum o sută de mii?
– Vrei sau nu copile, se răsti vânzătoarea la el. Dacă nu, caută-ți de lucru în altă parte, până nu te cârpesc.
– Hei, nu e nevoie să strigi la el, îi luă apărarea o gospodină care vindea sarmale. Nu vezi că l-ai speriat? Vino aici, băiatule, îi spuse ea apoi cu blândețe.
– Ete na, l-am speriat, nu se potoli vânzătoarea. De haimanale de-astea care-mi alungă mușterii sunt sătulă.
– Las’ că-i alungi tu singură, șopti gospodina către Arthur, ca să n-o audă colega.
Arthur izbucni în râs.
– Așa da, îi zâmbi femeia. Ia zi, copilule, cum te cheamă?
– Arthur, răspunse el. Cu th, ca pe Regele Arthur.
– Ei bine, rege Arthur, ce zici? Vrei o sărmăluță?
– Da, mulțumesc, cum să nu! Chiar mi-era foame? Dar, cât costă?
– Nu-ți face griji, asta e din partea mea, nu te costă nimic.
– Mulțumesc, se bucură Arthur.
Femeia îi puse o sărmaluță într-un blid de lut, frumos glazurat cu un model colorat și cu un cocoș în mijloc. Apoi, alături, o bucată de mămăligă. Iar pe deasupra, smântână din belșug, groasă ca untul.
Arthur luă farfuria. Se uită după furculițe, dar nu se zăreau nicăieri.
– No hai, îl îndemnă gospodina, mănâncă.
– Așa? Cu mâna?
– Păi cum?
Arthur nu mai spuse nimic, să nu cumva să o supere și pe ea. Iar pentru că mama lui nu era pe acolo să-l certe, se hotărî să mănânce așa. Luă bucata de mămăligă, mușcă din ea, ceva mai cu grijă, nu prea era adeptul ei, ci al pâinii. Apoi înmuie sarmaua în smântână și de data asta mușcă cu poftă. Cu gura plină, un zâmbet de satisfacție îi lumină fața.
– Uau, spuse el mestecând, sunt cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată!
Femeia îi zâmbi, apoi puse patru bucăți într-o strachină mai adâncă, completă cu smântână și mămăligă, iar când băiatul termină de mâncat și-i înapoie blidul, îi puse strachina în mână:
– Uite, să le duci și la ei tăi!
– Mulțumesc, dar cât costă? Am bani, vreau să plătesc. Nu pot primi așa…
– Nu te costă nimic, răspunse femeia.
Dar Arthur deja băgase mâna în buzunar și scoase o hârtie de cincizeci de lei.
– Arthur? auzi de departe.
Privi bancnota.
– Arthur? vocea se auzea de mai aproape.
– Hei, Arthur? Alo?
Mama îi făcea cu mâna prin fața ochilor.
– Ce faci cu banii ăia? îl întreabă mirat Mircea.
Arthur se uită în jur. Apoi la mâini. Avea într-una, într-adevăr, cei cincizeci de lei, dar în cealaltă nu ținea nicio strachină cu sarmale. Ridică privirea, puțin dezamăgit.
– O, păcat, spuse el, aș fi vrut să gustați și voi sarmalele alea. Sunt cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată!
Și Arthur se linse pe buze, apoi se șterse la gură de grăsime, sub privirile uimite ale părinților lui și ale Marei. Doar Bunica îi zâmbea de lângă ei.
– Cum ți-a plăcut Târgul Moșilor? îl întrebă ea, după ce părinții au pornit în față.
Arthur o privi, și nu părea deloc mirat.
– Abia aștept, îi spuse el, când ne întoarcem acasă, să ascultăm colindele acelea tradiționale, cântate de Bocșa, pe care mi le puneai acasă la tine să le ascult. Mai ții minte? Pe casete… Serios, Bunico, cine mai ascultă în ziua de astăzi muzică la casetofon?
Bunica râse, Arthur și mai tare. Mara se întoarse spre ei:
– Hei! Ce e? De ce râdeți? Vreau și eu să știu!
– De nimic, îi zâmbi Bunica. Doar ne aduceam aminte de alte vremuri.
Nu uitați: cartea în care îl găsiți pe Arthur în plină acțiune se găsește aici: https://edituradph.ro/calatoria-lui-arthur-pe-taramul-celalalt.html
dorin david's blog 